Atelierul meu a fost mulți ani colțul din living

Mulți ani nu am avut atelier. Am pictat în living, cu copiii în jur, cu televizorul în fundal, cu mirosul de mâncare venind din bucătărie. Pensulele stăteau între jucării. Pânzele se uscau sprijinite de canapea. Nu era ideal. Dar era al meu.

Când pictezi cu viața în jur

Nu știu dacă asta m-a ajutat sau m-a împiedicat. Probabil ambele.

M-a împiedicat în sensul evident — nu puteam să mă concentrez ore întregi, nu puteam să las o lucrare în lucru fără să o mut de zece ori, nu puteam să am dezordine controlată fără să deranjeze pe toată lumea.

Dar m-a ajutat în altceva.

M-a ținut aproape de viața reală. De zgomotul ei, de imperfecțiunea ei, de frumusețea ei obișnuită. Cred că tocmai de aceea am început să pictez blocuri — pentru că eu însămi trăiam în mijlocul vieții de bloc, cu toate ale ei.

Atelierul de acum

Acum am o cameră dedicată. O ușă pe care o pot închide. Liniște când am nevoie de ea.

E un lux pe care nu îl iau de-a gata.

Și totuși, haosul nu a dispărut complet — doar s-a mutat. Lucrez cu copii prin cursurile pe care le țin, îi ajut să găsească drumul spre ce vor să devină. E altfel față de propriii mei copii în jur, dar energia e aceeași — curiozitatea, întrebările, bucuria unui lucru reușit prima oară.

Cred că de aceea nu am putut să mă închid complet în atelier. Arta, pentru mine, a crescut mereu lângă oameni.